Poate că nu vă place Cristian Rizea.
Poate că vă irită tonul lui direct, brutal, limbajul colorat, agresiv, lipsit de menajamente. Dar întrebarea reală nu este dacă ne place sau nu Cristian Rizea. Întrebarea este: ce facem cu ceea ce spune?
Pentru că, dincolo de stil, conținutul este devastator.
Rizea vorbește despre o clasă politică putredă până în măduva oaselor. Despre furturi de proporții greu de imaginat. Despre o degradare morală care depășește orice limită. Și o face cu subiect și predicat: nume, date, locuri, mecanisme. Nu aruncă vorbe în vânt. Nu vorbește „în general”. Vorbește concret. Iar asta schimbă totul.
Și mai ciudat este altceva: lipsa totală de reacție.
Nimeni nu-l dă în judecată pentru calomnie. Nimeni nu-l contrazice frontal. Nimeni nu are curajul să spună: „Minte. Iată dovada.” Într-o țară în care procesele pentru defăimare curg pentru mult mai puțin, tăcerea este asurzitoare.
Rizea susține că deține documente, fotografii, înregistrări. Și, conștient de miza jocului, a făcut ceea ce fac oamenii care știu că joacă pe viață și pe moarte: s-a asigurat că adevărul va ieși la iveală chiar și dacă el va dispărea. Cinic? Da. Eficient? Fără îndoială.
De unde are aceste informații?
În primul rând, din interior. A fost parte din sistem. A mâncat la aceeași masă, a stat în aceleași încăperi, a cunoscut oamenii, mecanismele, complicitățile. Unii îl acuză de trădare. Eu nu o văd așa. Poporul român are dreptul să știe ce i se face.
Poate că vorbește din răzbunare.
Poate din remușcare.
Poate din instinct de supraviețuire.
Nu știu. Și, sincer, nici nu mai contează atât de mult.
Pentru că este evident că Rizea nu este singur. Cineva îl alimentează. Cineva cu acces la informații sensibile, la arhive, la dovezi. Cineva foarte puternic. Cine? Cu ce scop? Nu știm. Dar știm că aceste dezvăluiri nu apar din neant.
Ceea ce este cu adevărat șocant nu sunt acuzațiile în sine. Ci reacția societății. Sau, mai exact, lipsa ei.
Românii privesc. Aud. Dau din umeri. Merg mai departe.
Un popor care se declară profund creștin pare să nu fie tulburat deloc de ideea că este condus de o clică coruptă, cinică, moralmente degradată. Refuzul de a vedea, de a pune întrebări, de a cere explicații este poate cea mai mare tragedie dintre toate.
Eu, unul, am tras linie de mult.
Refuz să mă mai implic într-un sistem politic pe care îl consider iremediabil corupt. Nu votez. Nu pentru că nu-mi pasă, ci pentru că înțeleg prea bine jocul. Schimbi figurile, dar masa rămâne aceeași. Regulile rămân aceleași. Sistemul se autoconservă.
Nu vreau să fiu părtaș.
Sunt creștin și cred că fiecare va da socoteală pentru faptele sale. Nu chem la violență. Nu chem la ură. Nu chem la haos. Dar refuz să mă prefac că nu văd. Refuz să mă scald în această cloacă mizerabilă a politicii românești și să-i spun „democrație”.
Fenomenul Rizea nu este despre un om.
Este despre o oglindă.
Iar problema României nu este ceea ce se vede în ea.
Ci faptul că atât de mulți aleg să întoarcă privirea.
