Sub pretextul combaterii dezinformării, puterea pregătește cel mai eficient mecanism de control al discursului public de după 1989
În România anului 2026 nu mai este nevoie de cenzură clasică. Nu mai vin oameni în uniforme să închidă tipografii și nici activiști cu banderolă să confiște ziare. Metodele s-au rafinat. Astăzi, controlul se face digital, elegant, european și „pentru binele democrației”.
La Palatul Cotroceni se pregătește înființarea unui nou Departament pentru Combaterea Dezinformării, o structură care, din informațiile apărute până acum, va semăna mai degrabă cu un serviciu de supraveghere ideologică decât cu o instituție democratică. Oficial, scopul este combaterea propagandei și a manipulării online. Neoficial, pare începutul unei perioade în care puterea va decide ce ai voie să gândești, ce ai voie să distribui și ce ai voie să spui pe internet.
Desigur, totul vine ambalat frumos. „Protejarea societății”. „Siguranță informațională”. „Combaterea fake news”. Termeni eleganți, occidentali, moderni. Exact genul de formulări care sună perfect într-un comunicat european și care ascund perfect ceea ce urmează în realitate.
Noul departament ar urma să includă specialiști IT, experți în algoritmi și monitorizare digitală, oameni proveniți din ONG-uri și, bineînțeles, reprezentanți ai serviciilor secrete. Pentru că nimic nu spune mai clar „libertate de exprimare” decât un amestec între activiști ideologici și structuri de intelligence.
Iar pentru ca proiectul să funcționeze impecabil, la Cotroceni a fost adus Sorin Cârstea, descris drept expert în manipulare politică și militar de carieră. Alegerea este aproape poetică: pentru a lupta cu manipularea, statul angajează specialiști în manipulare.
Dar întrebarea esențială rămâne una simplă și extrem de periculoasă: cine stabilește ce este dezinformare?
Pentru că aici începe adevărata problemă.
În teorie, dezinformarea înseamnă minciună deliberată. În practică însă, într-un climat politic tensionat, definiția poate deveni elastică. Foarte elastică. Dacă vorbești despre anularea alegerilor, despre deciziile Curții Constituționale, despre cazul Călin Georgescu, despre pandemia COVID-19 sau despre suspendarea președintelui, toate aceste subiecte pot deveni, peste noapte, „conținut problematic” dacă deranjează puterea.
Iar când statul își construiește un mecanism prin care poate eticheta opiniile drept „periculoase”, linia dintre combaterea propagandei și poliția politică devine extrem de subțire.
Primele ținte sunt deja vizibile. Influenceri, jurnaliști independenți, creatori de conținut și pagini cu sute de mii de urmăritori sunt atent monitorizați și analizați. Nu pentru că ar încălca legea, ci pentru că incomodează sistemul. Pentru că pun întrebări. Pentru că nu repetă mesajele oficiale.
Astăzi a avut loc și primul eveniment organizat sub egida viitorului departament. Coincidență sau nu, exact conturile și exact subiectele critice la adresa puterii au fost prezentate drept exemple de „risc informațional”. În România europeană și democratică, lista neagră nu mai circulă pe hârtie. Se face în PowerPoint.
Ironia supremă este că aceiași politicieni care ani de zile au vorbit despre libertate, transparență și pluralism construiesc acum mecanisme sofisticate de filtrare a discursului public. Nu mai vor să răspundă criticilor. Vor să le redefinească drept dezinformare.
Desigur, totul se face „pentru protecția cetățenilor”. Exact cum fiecare exces de putere din istorie a fost justificat printr-un bine superior.
În realitate, miza nu este combaterea știrilor false. Miza este controlul narațiunii. Cine controlează adevărul public controlează frica, emoția și votul.
România intră astfel într-o zonă extrem de periculoasă, în care presa incomodă și vocile independente riscă să fie împinse treptat în afara spațiului legitim de dezbatere. Nu prin interdicții directe, ci prin etichete, algoritmi și presiune instituțională.
Și poate că acesta este cel mai grav lucru: că totul se întâmplă lent, birocratic și cu aplauze din partea celor care confundă controlul cu democrația.
Când statul începe să decidă ce este adevăr și ce este acceptabil să gândești, problema nu mai este dezinformarea.
