Bani cu duiumul au traversat granițele României în plină febră electorală, dar transparența promisă de la Cotroceni pare să fi rămas blocată într-un sertar bine încuiat. Coincidență? Desigur. Sau poate doar încă un mister românesc cu parfum de putere și tăcere instituțională.
România rămâne, fără îndoială, o țară fascinantă.
Este probabil singurul loc din Uniunea Europeană unde peste 1,2 miliarde de euro pot intra prin vamă, se pot evapora elegant din evidențe, iar instituțiile statului ridică din umeri cu un aer de funcționar deranjat de întrebare.
Nu știm unde sunt banii.
Nu știm cine i-a primit.
Nu știm de ce nu au mai ieșit din țară.
Dar știm sigur ceva: Nicușor Dan încă nu a publicat lista donatorilor campaniei sale prezidențiale.
Deși a promis solemn, aproape ceremonial, imediat după victoria electorală, că va face publică lista completă a celor care i-au finanțat campania, iată-ne la un an distanță și transparența a rămas, probabil, prinsă în trafic pe bulevardele Capitalei.
Sau poate caută loc de parcare.
Banii au intrat. Ieșirea n-a mai fost găsită
Datele sunt cel puțin tulburătoare.
Peste 1,2 miliarde de euro au trecut granița dinspre Ucraina prin punctele vamale Siret, Halmeu și Isaccea, fără ca autoritățile să poată indica ulterior traseul lor financiar.
Adică, pe românește, au intrat perfect legal în acte… și apoi s-au făcut nevăzuți.
Un singur cetățean ucrainean ar fi introdus personal peste 210 milioane de euro, sub pretextul unui tranzit spre Austria.
Austria însă pare să nu fi primit nimic.
Probabil banii s-au rătăcit pe Valea Prahovei.
Sau poate au decis spontan să viziteze Bucureștiul și să se stabilească aici, atrași de farmecul administrației locale.
Mai mult, schema apare susținută de 7593 de declarații repetitive de numerar, ceea ce nu mai seamănă deloc cu o întâmplare administrativă, ci cu un mecanism organizat până la ultimul detaliu.
Și totuși, nimeni nu știe cine sunt beneficiarii finali.
Curios, nu?
Coincidențele electorale care cer prea multă naivitate
Toată această infuzie masivă de capital apare fix în perioada alegerilor prezidențiale în urma cărora Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni.
Sigur, poate fi o simplă coincidență cosmică.
La fel cum e o coincidență că lista donatorilor promisă public n-a mai apărut niciodată.
La fel cum probabil e întâmplător că exact într-un moment în care opinia publică cere clarificări, răspunsul oficial este… tăcerea.
Iar tăcerea, în politică, are un talent aparte: vorbește mult mai tare decât orice conferință de presă.
Ce ascunde refuzul?
Dacă totul este perfect legal, de ce nu publică lista?
Dacă finanțarea a fost curată, de ce atâta opacitate?
Dacă nu există nicio legătură între acest flux financiar colosal și banii de campanie, de ce această rezistență absurdă la transparență?
Sunt întrebări simple, firești, democratice.
Întrebări care într-un stat sănătos ar primi răspunsuri rapide.
În România, ele primesc ridicări din sprânceană și lecții despre moralitate de la aceiași oameni care uită subit ce-au promis în campanie.
Cetățenii plătesc, puterea tace
În timp ce românii numără bonurile de la supermarket și calculează dacă își permit factura la energie, undeva în arhivele statului zac documente care ar putea lămuri traseul a aproape 1,3 miliarde de euro.
Dar accesul la adevăr pare rezervat unui cerc select.
Cetățeanul de rând trebuie doar să voteze, să plătească taxe și să creadă.
Să creadă că miliardele dispar natural.
Să creadă că promisiunile expiră după alegeri.
Să creadă că transparența e bună doar în discursuri.
România nu duce lipsă de bani misterioși.
România duce lipsă de explicații.
Iar până când lista donatorilor nu va deveni publică, suspiciunea rămâne perfect legitimă:
cine a plătit, de fapt, drumul lui Nicușor Dan spre Cotroceni?
