Mărturia unui tânăr care a ieșit în stradă pentru libertate și a văzut Revoluția Română cu ochii lui
Se împlinesc 36 de ani de la ziua care a schimbat România pentru totdeauna.
21 decembrie 1989 nu a fost doar o dată în calendar. A fost o ruptură. O rană. Un strigăt colectiv. O zi în care tineri ca mine au ieșit în stradă fără să știe dacă se vor mai întoarce acasă.
Eu am fost acolo.
O zi „normală” într-o Românie anormală
21 decembrie 1989 a început ca oricare alta. Nu anunța nimic spectaculos. Eram un tânăr absolvent de liceu, deja intrat în „câmpul muncii” – nu din alegere, ci din obligație. Lucram în Regie, la Fabrica de Țigarete, primul meu loc de muncă după absolvire.
În acea dimineață, eu și colegul meu Ștefan Ciocoi am fost chemați de șef și anunțați că „Tovarășul” urma să țină un discurs în Piața Palatului, despre evenimentele de la Timișoara. Fiind cei mai tineri, am fost selectați… ca aplaudaci.
Ajunși acolo, singurul nostru gând era cum să ne facem nevăzuți și să plecăm acasă. Ocazia a apărut mai târziu, când s-a declanșat o busculadă provocată de zgomote puternice, asemănătoare focurilor de armă.
Mulțimea s-a revărsat spre Piața Universității și zona restaurantului Dunărea. Mesele și scaunele de pe terasă și din interior au devenit, improvizat, primele elemente ale Baricadei de la Universitate.
Militienii și securiștii fugeau îngroziți. Oamenii nu mai fugeau.
Între frica din stradă și frica de acasă
Am rămas o vreme în piață, unde numărul protestatarilor creștea. Forțele de represiune au apărut rapid. Eu și Ștefan am decis să plecăm spre casă – nu atât de teamă pentru ce ni s-ar putea întâmpla în stradă, cât de ce urma să pățim acasă de la părinți.
Am coborât la metrou ca să evităm încercuirea și ne-am despărțit, cu promisiunea să ne revedem seara în piață.
Acasă, mama era îngrozită. M-a implorat să nu mai ies. Mi-a spus că se întâmplă lucruri grave, pe care nu le pot înțelege. Am liniștit-o, am mințit-o spunând că stau aproape.
Puțin după ora 16:00, am plecat din fața Primăriei Sectorului 1 împreună cu Isabelle Flencheș și Sabina Creangă, fiica dizidentului Mihai Creangă, aflat atunci în închisoare alături de jurnalistul Mihai Petre Băcanu, pentru o scrisoare de protest trimisă lui Nicolae Ceaușescu.
Am pornit pe jos spre Piața Universității.
Coborârea în iadul de sub București
În Piața Victoriei, o patrulă de miliție ne-a blocat drumul. Atunci mi-a venit o idee: am coborât la metrou și l-am luat spre Universitate.
Când am ieșit din metrou, am simțit că am ajuns într-o altă lume.
Magazine devastate, vitrine sparte, haos total.
Am urcat cu greu scările ticsite de tineri și am ieșit „la ceas”, locul unde generații de îndrăgostiți își dăduseră întâlnire. Acolo l-am întâlnit pentru scurt timp pe fostul meu coleg de armată, Mladinovici Dragoș. L-am pierdut apoi în mulțime. Definitiv.
Soldați, flori și începutul morții
Am ajuns lângă gura de metrou de la intersecția Magheru – Batiștei, lângă sediul Société Générale Banque Française. Eram înconjurați de soldați în combinezoane kaki, cu petlițe albastre tivite cu roșu – trupele de securitate.
Scuturi transparente. Căști albe. Fețe fără expresie.
S-a intonat „Deșteaptă-te, române!”
S-a strigat: „Și noi am fost soldați și nu am tras în frați!”
Am pus flori în țevile armelor.
Se apropia ora 21. Frigul nu mai conta. Strigam:
„Noi de-aici nu plecăm! Nu plecăm acasă până nu ne câștigăm libertatea!”
Apoi, fără avertisment, lanțul de scutieri s-a desfăcut.
O autospecială de pompieri a intrat cu viteză în mulțime, călcând zeci de tineri.
Acelea au fost primele victime ale Revoluției Române din București.
Focul, dubele și salvarea la limită
Au apărut tanchetele amfibii. S-a tras foc de avertisment – știam ce urmează. După avertisment vine focul deschis.
Am sărit de pe stâlpul de semafor, am luat fetele și ne-am îndreptat spre ieșirea dinspre Batiștei. Acolo ne așteptau dubele de miliție. Oamenii erau ridicați pe bandă rulantă.
Am fost duși la un ofițer. I-am spus adevărul… aproape tot. Că tocmai sosiserăm cu metroul și mergeam la fratele Isabelei, Gelu, care locuia chiar pe Batiștei, vizavi de Ambasada SUA.
Ne-a crezut.
Un milițian ne-a escortat până la ușă. Gelu a confirmat.
Ne-a salvat.
După un ceai fierbinte și o jumătate de oră, am fost scoși din zonă. Mai târziu am găsit un taxi. Am ajuns acasă.
Eu am scăpat.
Dragoș nu.
Adevărul care doare și azi
Mai târziu aveam să aflu că Revoluția noastră – a tinerilor frumoși și liberi din 21 decembrie 1989 – a fost deturnatăde eșalonul doi al Partidului Comunist și al Securității Statului. Cei care au beneficiat cel mai mult nu au fost cei care au murit.
Unii au devenit eroi ai Revoluției, deși nu fuseseră acolo.
Alții aveau cinci ani atunci.
Unii erau în pușcărie pentru furturi.
Unii fugiseră din țară.
Unii ne fuseseră torționari.
Iar cei adevărați… au rămas anonimi.
De ce spun această poveste
Am ales să spun această poveste adevărată. Să dau nume. Să nu uit.
Pentru că memoria este o formă de dreptate.
Pentru că libertatea în care trăim a fost plătită cu sânge.
Pentru că 21 decembrie 1989 nu este un mit, ci o rană deschisă.
Am fost acolo.
Și cât voi trăi, nu voi lăsa pe nimeni să rescrie acea zi.
